De la momentul aderării la NATO în 2004, România și-a exprimat constant loialitatea față de Alianță, în multe cazuri chiar cu un entuziasm ce a depășit interesele proprii. În ultimii ani, însă, relația a devenit din ce în ce mai dezechilibrată. România joacă tot mai mult rolul de executant, nu de partener egal. Ne-am transformat în principal într-un teritoriu de tranzit militar, de antrenamente și de găzduire a infrastructurii NATO, fără ca acest rol să aducă beneficii reale populației sau garantarea unei suveranități mai ferme.

Contribuțiile României la bugetul NATO și implicarea în misiuni externe – de la Afganistan la Irak – nu s-au tradus în câștiguri politice sau economice proporționale. În timp ce alte state negociază dur fiecare implicare, România acceptă fără condiții. Recent, guvernele succesive au făcut din baza de la Mihail Kogălniceanu un hub strategic regional, fără o analiză de impact clară sau fără ca populația locală să fie consultată. Parteneriatul devine astfel o relație de dependență, nu de colaborare.

De asemenea, în ultimii ani, s-a observat o presiune tot mai mare asupra autorităților române pentru a cheltui masiv în domeniul militar. În 2024, România a crescut bugetul apărării la peste 2,5% din PIB, în timp ce infrastructura civilă, educația și sănătatea au fost supuse tăierilor bugetare. Retorica oficială este aceea a securității și a „rolului strategic”, dar în spatele acestor cuvinte se ascunde o politică de austeritate impusă în numele angajamentelor externe.

România a oferit Ucrainei un sistem Patriot, fără să aibă o strategie clară de apărare aeriană proprie. Mai mult, autoritățile noastre s-au angajat să antreneze piloți ucraineni pentru F-16, deși sistemul nostru militar este încă în curs de modernizare. Suntem prinși într-o logică a demonstrației de loialitate, fără a cere garanții ferme, fără clauze de protecție clară. NATO nu este doar o umbrelă militară – este și o alianță politică, iar aici România pare a nu avea voce proprie.

Să nu uităm nici faptul că NATO nu a reacționat deloc la degradarea democrației din România. Derapaje evidente – cum a fost amânarea alegerilor din 2024 – au fost întâmpinate cu tăcere de la Bruxelles și Washington. Asta ridică întrebări legitime despre raportul dintre democrație și interese militare. Se pare că, atât timp cât România rămâne un pion docil în logica strategică NATO, standardele democratice pot fi ignorate.

Relația României cu NATO, deși esențială pentru securitatea regională, trebuie reechilibrată. Nu putem fi doar furnizori de teren, trupe și resurse, fără să avem un cuvânt de spus în deciziile strategice. Loialitatea față de aliați nu trebuie confundată cu servilismul. România are nevoie de o politică externă matură, care să pună pe primul loc interesele cetățenilor săi, nu doar agenda geopolitică impusă de alții.