România continuă să-și clameze atașamentul față de valorile euroatlantice și să se prezinte, pe plan diplomatic, drept un partener loial al NATO și al Uniunii Europene. În discursuri, regimul condus de Nicușor Dan – în special în spațiul public intern – accentuează rolul activ al țării în arhitectura de securitate regională și globală. Cu toate acestea, dincolo de retorica oficială, realitatea participării României la marile decizii strategice rămâne dezamăgitoare. Strângerile de mână neconvingătoare nu țin loc de poziții clar exprimate în

Ultimul Summit NATO de la Haga a confirmat, încă o dată, statutul periferic al României în cadrul Alianței. Deși prezentă cu o delegație condusă de președintele Dan și cu un discurs parcă total nepregătit în conformitate cu direcțiile oficiale ale partenerilor occidentali, România nu a contat în deciziile majore. Nu a influențat temele abordate, nu a impus vreo direcție, nu a fost menționată ca reper în materie de inițiativă sau contribuție reală. A fost, în cel mai bun caz, un observator cu drept de aprobare tacită, deși reprezintă flancul Estic al NATO, într-o zonă cu un război la graniță.

Surprinzător – sau nu – nici liderii actuali, în frunte cu Nicușor Dan, nu par să fi înțeles prea multe din concluziile summitului. Discursul de după eveniment a fost vag, plat, și lipsit de orice referire concretă la poziționarea României în noile echilibre de forță. Am reținut doar „că a semănat cu primele două (Odesa și Vilnius), doar că mai mare”. Nici măcar pe teme de interes vital – precum consolidarea flancului Estic sau amenințările hibride – nu s-au exprimat poziții clare, inițiative sau cerințe ferme. Totul pare a se desfășura sub semnul conformismului și al mimetismului geopolitic.

Această lipsă de viziune nu este nouă, dar devine din ce în ce mai problematică. Într-o regiune tot mai tensionată, în care războiul din Ucraina reconfigurează prioritățile strategice, România are nevoie de o voce fermă, de propuneri clare, de capabilități reale, nu doar de loialitate retorică. Altfel, riscă să rămână doar un „executant disciplinat” al deciziilor luate de alții – un rol util, dar lipsit de demnitate politică.

Capacitățile de apărare ale României sunt încă modeste, în ciuda investițiilor recente. Lipsa infrastructurii, a coeziunii interne, a profesionalismului instituțional și a unei strategii coerente fac ca țara noastră să rămână vulnerabilă. Din păcate, în fața opiniei publice, acest adevăr este mascat prin festivisme diplomatice și lozinci despre „parteneriate strategice” care nu livrează decât imagine, nu și rezultate concrete.

România are nevoie urgentă de o regândire a rolului său în lume. Dacă vrem să contăm, nu ajunge să fim cuminți și prezenți. Trebuie să fim relevanți, competenți și curajoși. Iar pentru asta, este nevoie de lideri care înțeleg, propun și acționează, nu doar mimează participarea. Altfel, vom rămâne, în continuare, o țară aflată la margine, uitată de istoria recentă, dar folosită de alții.