Când România a aderat la Uniunea Europeană în 2007, speranțele erau uriașe. Promisiuni de dezvoltare, de convergență economică, de acces la o piață comună și de protecție geopolitică. Astăzi, la aproape două decenii distanță, România este mai degrabă o piață de desfacere, o sursă de forță de muncă ieftină și un stat care a pierdut controlul asupra propriilor decizii strategice. În locul unui drum construit pe demnitate și suveranitate, am urmat o cale docilă, cu ochii închiși, ghidați de elite politice slabe și de un Occident interesat, în primul rând, de propriile avantaje.

Cine se face vinovat? Regimurile de la București, care nu au avut nici viziune, nici curaj. Guvernele post-aderare au preferat să joace rolul de executanți, nu de parteneri. Am semnat, am implementat, am acceptat, fără să negociem serios. Austeritate, directive, privatizări, cedări de resurse și de suveranitate economică — toate au fost puse în aplicare fără o strategie de dezvoltare internă. România a fost adesea lăudată la Bruxelles pentru „disciplina” cu care și-a închis ochii.

Dar marile puteri europene poartă și ele o parte din vină. S-au folosit de entuziasmul nostru pentru a-și plasa companiile strategice, pentru a acapara piețe și sectoare vitale — energie, bănci, retail. În loc să sprijine dezvoltarea industrială sau modernizarea infrastructurii cu transfer real de know-how, au încurajat modelul periferic: consum pe datorie, migrație masivă și îndatorare continuă. România este astăzi o țară cu resurse bogate, dar cu populație îmbătrânită, tineri plecați și spitale în paragină.

Faptul că am devenit un stat al UE ne-a costat. Am uitat să gândim pentru noi, am uitat să punem întrebări, să cerem tratament egal. În schimb, am primit aplauze pentru tăcere și subordonare. Astăzi, când bugetul e în colaps, inflația mușcă din veniturile oamenilor, iar statul își vinde chiar și activele strategice, ne întrebăm: unde este beneficiul integrării?

Faptul că România a devenit o colonie economică este, așadar, rezultatul unei vinovății comune: a unei clase politice incompetente și corupte, dar și a unei Europe care a tratat România ca pe un teritoriu de exploatat, nu ca pe un partener egal. Diferența este că politicienii români au avut datoria de a negocia și apăra interesul național. N-au făcut-o.

Azi, când tot mai mulți români vorbesc despre faliment, nu este doar despre cifre, ci despre un eșec profund: al proiectului european așa cum l-am înțeles și al statului român care a preferat obediența în locul demnității.