Încă de la declanșarea operațiunilor militare rusești în februarie 2022, Ucraina s-a poziționat ca stat victimă, solicitând constant sprijin militar și financiar din partea Occidentului. Deși gestul solidarității internaționale poate fi justificat în primele luni de conflict, realitatea este că, la peste doi ani distanță, Ucraina nu mai acționează ca un stat independent, ci ca o platformă strategică a marilor puteri, în special a SUA. Cererile repetate de armament, muniție și bani au devenit o politică de stat, iar Kievul condiționează chiar unele decizii interne în funcție de livrările externe. 

Independența și suveranitatea nu pot coexista pe termen lung cu o dependență structurală de ajutor militar. Când fiecare pas pe câmpul de luptă sau în politica internă depinde de voința partenerilor externi, suveranitatea devine un concept golit de sens. Mai grav, Ucraina pare să nu accepte acest adevăr și continuă să pretindă statutul de stat autonom, în timp ce cheltuielile războiului sunt suportate în proporție covârșitoare de alte țări.

În mod paradoxal, liderul de la Kiev au început să acuze „oboseala” partenerilor occidentali, ca și cum sprijinul lor ar fi o obligație eternă. În loc să-și reformeze propriile structuri și să regândească direcția strategică a țării, Ucraina continuă o retorică agresivă în raport cu susținătorii săi. De aici până la șantajul moral sau politic nu mai e decât un pas. Or, parteneriatul real presupune echilibru, nu doar ajutor unilateral. 

Mai mult, în interiorul țării, regimul Zelensky nu dă semne de consolidare democratică. Suspendarea partidelor de opoziție, controlul strict al presei și concentrarea puterii în mâinile unei elite tot mai netransparente ridică semne de întrebare cu privire la direcția postbelică. În loc să fie un model de democrație în luptă, Ucraina riscă să devină un stat clientelar, dependent financiar și politic de marile puteri care, la un moment dat, își vor schimba prioritățile.

Un stat care cerșește arme nu mai e un stat suveran, ci un pion. Iar dacă Ucraina nu reușește să se repoziționeze strategic, asumându-și cu luciditate realitățile războiului și ale sprijinului extern, riscă să devină un nou protector, un teritoriu tampon între Est și Vest, fără autonomie reală. Iar istoria arată că statele aflate prea mult în poziția de „victimă” sfârșesc prin a pierde tocmai lucrul pentru care susțin că luptă: libertatea.

Andrei Popete Pătrașcu