În România ultimilor ani, discursul public a fost confiscat de o categorie aparte de analiști politici, economici, sociali care nu mai analizează, ci confirmă. Autointitulatul regim „proeuropean” de la București, ca și cum celelalte opțiuni ar fi antioccidentale prin definiție, și-a creat propriul cor de voci „autorizate”, care nu dezbat, ci liniștesc. Nu informează, ci validează. Nu critică, ci îmbracă în justificări fiecare decizie, oricât de absurdă sau contradictorie.

Acești „analiști” se deosebesc de propaganda clasică doar prin ton. Nu mai au agresivitatea din campaniile electorale, ci adoptă un aer ponderat, moderat, „civilizat”. Dar conținutul a rămas același: o susținere necondiționată, chiar când faptele bat logica. Fie că e vorba de măsuri fiscale aberante, de colapsul educației sau de gafele din politica externă, discursul lor e mereu unul de înțelegere și iertare.

Ce îi mână în luptă? Convingerea? Poate unii, dar puțini. Nevoia de apartenență? Mai probabil. Interesele personale? Aproape sigur. Contracte de consultanță, apariții plătite, sinecuri academice sau acces la rețele de influență — toate acestea transformă „analiza” într-o formă mascată de servilism. Iar rezultatul este o bruiere continuă a gândirii critice în spațiul public.

E grav nu doar că acești „trompetiști” există, ci că au ajuns să domine discursul. În lipsa unei prese independente și a unei elite intelectuale autentice, societatea riscă să-și piardă capacitatea de discernământ. Oamenii nu mai știu cui să creadă și renunță cu totul să mai asculte. Iar tăcerea societății este cea mai mare victorie a unui regim care mimează democrația și pluralismul.

Trompetele cântă în surdină, dar suficient de tare cât să acopere vocile reale, oneste, critice. Și poate tocmai de aceea trebuie să începem să întrebăm, insistent și public: cine le plătește partitura?

Andrei POPETE PĂTRAȘCU