Andrei POPETE PĂTRAȘCU | News Press Online

România de astăzi trăiește într-o zonă gri a democrației. Oficial, suntem o republică democratică, cu alegeri libere, partide, instituții funcționale și o Constituție garantă a drepturilor. Ne place să credem că am lăsat în urmă definitiv dictatura și comunismul. În realitate, însă, România se zbate între două forme de democrație: una formală, de fațadă, și alta profund viciată, în care voința cetățenilor este distorsionată de interese externe, obediență internă și un aparat birocratic rupt de cetățean.

Alegerile au devenit exerciții goale de conținut, în care electoratul este chemat să aleagă între opțiuni aproape identice. Marile decizii nu se mai iau la urne, ci în laboratoare politice sau în birouri de ambasade. Campaniile electorale au fost înlocuite de campanii de imagine, partidele au devenit platforme de propagandă, iar liderii politici piese interschimbabile ale unui sistem dominat de compromisuri și calcule.

Între două democrații, una iluzorie și alta autoritară, România trebuie să decidă dacă mai are forța să lupte pentru una reală. Adevărata provocare nu vine nici de la Moscova, nici de la Bruxelles, ci din incapacitatea noastră internă de a pretinde, construi și apăra o democrație funcțională, în care alegerile chiar contează și în care vocea cetățeanului nu este doar decor.

Între democrația reală și cea controlată, România alege de fiecare dată conformismul. Nu contează cine votează, ci cine decide după vot. Ceea ce înseamnă că democrația românească nu este un sistem viu, alimentat de cetățeni activi, ci o structură rigidă, în care simularea transparenței ține locul dezbaterii autentice. De aici și dezinteresul crescând al oamenilor, absenteismul uriaș, neîncrederea generalizată în instituții.

Mai grav este că, între cele două democrații, România pare să fi pierdut direcția. Într-o parte se află democrația „de carton”, care mimează implicarea civică. În cealaltă, se conturează o democrație de tip nou, una tehnocratică și supravegheată, în care cetățeanul este redus la tăcere în numele „interesului general”. Aici se încadrează și tendința periculoasă de a invoca permanent pericole externe pentru a justifica măsuri interne anti-democratice.

O democrație reală presupune responsabilitate, participare și decizie națională. România de azi însă a externalizat o mare parte a suveranității sale. Politicile economice, educaționale sau externe sunt ajustate în funcție de „recomandări” venite din afară. În numele stabilității și al apartenenței la „lumea civilizată”, acceptăm derapaje, tăceri și abuzuri care nu au nimic în comun cu idealurile democratice.