Când Klaus Iohannis lansa, cu surle și trâmbițe, proiectul „România educată”, ne promitea o viziune pe termen lung, stabilitate, profesionalism și o țară în care educația este prioritate națională. Zece ani mai târziu, „România educată” este o etichetă abandonată într-o realitate greu de acceptat: școli fără profesori, salarii umilitoare, manuale lipsă, mii de cadre didactice în stradă și un sistem în colaps. Iar peste această ruină simbolică, actualul președinte, Nicușor Dan, declară relaxat că România nu are un plan de țară pentru niciun domeniu, dar există „bune intenții”.

Această frază aparent banală este, de fapt, un rezumat trist al lipsei de viziune, responsabilitate și leadership. Cum poate un președinte, ales tocmai pentru a oferi direcție, să recunoască, fără jenă, că nu există niciun plan? Că suntem o țară care merge „din inerție”, ghidată de intenții abstracte, nu de strategii clare? Ce fel de „intenții” sunt acestea? Ale cui? Din ce domenii? Unde sunt rezultatele? Sau suntem în fața unei abdicări oficiale de la ideea de stat funcțional?

Criza din educație este doar vârful aisbergului. Fără profesori motivați și bine pregătiți, fără școli dotate și un sistem coerent de evaluare și finanțare, România nu are viitor. Faptul că peste 30.000 de cadre didactice au protestat în priza zi de școală, în timp ce liderii statului discută despre „intenții”, arată prăpastia dintre realitate și discurs. Mai grav, arată un reflex profund periculos al decidenților de a mima interesul public, în timp ce abandonează complet responsabilitatea față de cetățeni.

În lipsa unui plan de țară, România este împinsă spre o dezintegrare lentă, în care educația devine subfinanțată, sănătatea într-o stare precară, administrația politizată, iar societatea își pierde reperele. Iar atunci când aceste derapaje nu sunt doar ignorate, ci raționalizate cu „bune intenții”, suntem deja într-o formă avansată de cinism instituțional.

Dacă tot nu avem un plan de țară, poate ar fi momentul să avem măcar un plan de sinceritate: să recunoaștem că România nu este condusă, ci gestionată superficial, ca o colonie fără scop, viziune și demnitate.

Andrei POPETE PĂTRAȘCU